Povestea zilelor și săptămânilor
O primă reprezentare de calendar- considerată inițiatică, este cea de pe amuleta rotundă descoperită la Tărtăria în 1961, aparținând culturii Turdaș – Vinča.
Apariția lunilor în calendare, cu pătrare ca intervale de timp, este determinată de observațiile astronomice asupra fazelor lunii, iar apariția așezărilor stabile a determinat în antichitate nevoia unei zile speciale destinate negustoriei. Primii care au hotărât ca această zi să fie a 7-a după luna nouă au fost mesopotamienii. Era o zi în care nu se muncea, se organiza piața și aveau loc sărbători și manifestări religioase, iar mai târziu evreii au păstrat această a șaptea zi doar pentru scopuri religioase – sabat.
În anul 46 ÎC Gaius Iulius Cezar a preluat calendarul astronomului egiptean Sosigene, care folosea săptămâna ca interval de timp, generalizându-l apoi în întregul Imperiu Roman, calendar ce se va numi ulterior calendarul iulian. Același lucru l-a făcut cu greu și Marele preot și apoi rege Deceneu, care a studiat în Egipt, modificând calendarul vechi geto-dacic pentru a folosi 7 zile în măsurarea timpului. Deși nu avem izvoare, putem crede că și zilele aveau numele lor, ținând cont de efortul lui Deceneu.
Se consideră că babilonienii au denumit primii cele 7 zile, după cinci planete, plus soare și lună în următoarea ordine: ziua Soarelui, ziua Lunii, ziua planetei Marte, ziua planetei Mercur, ziua planetei Jupiter, ziua planetei Venus și ziua planetei Saturn. Romanii au preluat aceste nume de la egipteni, dar au atribuit și câte o zeitate fiecărei planete. Prima zi a săptămânii era închinată soarelui, zi ce stă în fruntea celorlalte.
Numele celor șapte zile ale săptămânii sunt determinate astăzi, în toate țările de limbă latină, de cele șapte corpuri cerești cunoscute în Antichitate, iar în țările anglo-saxone numele zilelor săptămânii vin de la zei și planete.
În anul 321 Constantin cel Mare și apoi Conciliul de la Laodicea din anul 363 au consfințit adoptarea duminicii sub numele de dies Domini ca sabat săptămânal, cu toate că în limbajul teologic creștin duminica este și astăzi prima zi a săptămânii, iar sâmbăta a șaptea.
Standardul ISO 8601/1988 al Organizației Internaționale pentru Standardizare indică ziua de luni ca primă zi a săptămânii, o zi începe cu miezul nopții și are 24 de ore.
Măsurarea timpului în spațiul liturgic este diferită de împărțirea civilă. Ziua liturgică începe seara, în momentul oficierii slujbei vecerniei și este intervalul de timp între două seri consecutive. Ziua liturgică este moștenită de la evrei, care socoteau timpul potrivit învățăturilor descoperite lui Moise despre crearea lumii.
Paradigma timpului în spațiul românesc
Nenumărate studii ne vorbesc despre existența unei filozofii populare și unui timp etnologic specific satului românesc, transmise prin generații – o lume uitată, dar care se legitimează astăzi prin arhetipurile descoperite de etnologi. În condițiile în care la sate erau putini cunoscători ai slovelor, cine știa pe dinafară Calendarul popular – o adevărată enciclopedie de cunoștințe utile, era un foarte bun gospodar.
În tradiția populară autohtonă, zilele sunt niște făpturi ce umblau pe pământ, înainte vreme. Ele au sufletul lor, de aceea avem zile bune și zile rele, zile îmbelșugate și zile sterpe, zile faste sau nefaste. Unele zile sunt figurate de sfinte iar altele de sfinți, alte ori sunt zile femeie și zile bărbat.Tradiția populară ne spune despre zilele săptămânii:
- Luni e bărbat și e bun pentru orice început, el ține cheia celei dintâi porți a ceriului, iar când treci pragul spre lumea de dincolo îți arată drumul pe care trebuie să apuci.
Sfântul Luni era invocat pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora născute în ziua de luni și botezate Lunilă sau Lunaia. Calendarul popular cuprinde mai multe zile de luni cu statut de sărbători: Lunea Curată, Lunea Păstorilor, Spolocania;
- Marți e tot bărbat, e ziua Sfântului Ilie, o zi pocită însă, o zi rea în care mai bine să nu începi nimic și nici la drum să pleci, iar postirea se ține pentru dușmani.
În calendarul popular apar numeroase zile de marți cu statut de sărbători: Mătcălăul, Marțea Ciorilor, Marțea Dracului, Marțea Strâmbă, Marțea Trăsnetului, Paparuda, Marțea Țestelor, Marțea Vaselor. După Paști și uneori, după Rusalii, urmau cicluri de trei sau șase zile de marți oprite pentru unele activități economice, dar favorabile pentru altele;
- Miercuri e femeie, o zi bună, solară, în care se postește pentru Maica Domnului.
Animalele născute în ziua de miercuri se numeau Miercan, Miercana. În ziua de Sfintei Miercuri nu se făceau nunți, nu se mergea în pețit, erau interzise petrecerile și distracțiile. Mai multe miercuri de peste an aveau statut de sărbători: Miezul Păresimilor, Miercurea Strâmbă;
- Joi/a e bărbat sau femeie, o zi norocoasă aflată sub protecția Sfântului Neculai, benefică dragostei și căsătoriei.
Joia este o femeie sfântă și binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea și Miercurea, sărbătoare a săptămânii, dedicată cultului și odinioară odihnei. Cea mai importantă joi de peste an este Joia Mare, dedicată copturilor pascale – pasca și cozonacii și înroșirii ouălor, simbol al Sărbătorii Sfintelor Paști, în credința că ouăle înroșite în această zi nu se strică niciodată. Joile Oprite păstrează și amintirea vremii când ziua de odihnă era joia – ziua lui Jupiter fiind mai apoi înlocuită de religie cu ziua de duminică;
- Vineri e sora Duminicii, una dintre cele mai încărcate zile de sacralitate, ce stă sub semnul Crucii dătătoare de viață, pentru care se și postește.
Sfânta Vineri ar umbla îmbrăcată în alb sau negru și ar locui în munți, în păduri, în pustiu, în ostroavele mării, în cer, în lumea cealaltă. Unele zile de vineri erau celebrate ca sărbători Vinerea Seacă, Vinerea Mare, Izvorul Tămăduirii, Vinerea Ciumei, altele formau cicluri de trei, nouă sau douăsprezece vineri cu diferite semnificații religioase și interdicții de muncă;
- Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, ziua în care se aduc ofrande moșilor de neam, când cerul se deschide, iar morții se uită să vadă dacă au primit ceva din lumea celor vi. Mai bine să nu începi nimic, nici drum nici lucru și îndată când te scoli, trebuie să-ți faci cruce, căci dracii rod toată săptămâna lanțurile diavolului, iar sâmbăta se mai țin doar într-o cruce.
Vitele născute sâmbăta se numeau Sâmbotin sau Sâmbotina. În calendarul popular apar numeroase sâmbete ca sărbători ale morților: Moșii de Piftii, Moșii de larnă, Moșii de Vară, Moșii de Toamnă, Sâmbăta lui Lazăr, Sâmbăta Floriilor, Sâmbăta Sântoaderului;
- Duminica e o sfântă înveșmântată în alb, unii spun că ar fi verișoară primară cu soarele, alții că ar fi mama Mântuitorului, e o zi solemnă, festivă, luminoasă, cea mai bună și mai frumoasă dintre toate, ziua învierii, a rugăciunii, a bucuriei, a nunților și a jocurilor.
Creștinismul cosmic
Putem vorbi de un calendar al credințelor sau superstițiilor numite băbești, referitoare la zilele săptămânii și cultul special ce trebuie să li se acorde – zilele ce se țin. După desinență sau cuvântul adăugat la numele unei zile se distinge caracterul fast sau nefast al zilei. Marțea Neagră e nefastă, Joia Verde/Oprită/Pomenită parțial nefastă – culoarea denotă în acest caz natura agrară a zilei. Nume precum Marţolea sau Joimărița personifică caracterul nefast, pentru că sunt dedicate unor semidivinităţi răufăcătoare. Nefaste sunt și zilele care se țin pentru gadine/animale sălbatice, astfel Filipii – un semizeu Pastor al lupilor, sunt zile ce se țin pentru apărarea de lupi, iar zilele lui Moș Martin se țin pentru apărarea de urși. În Oltenia exista un calendar al ciumercelor, care se țin eșalonate pe zile și săptămâni, după mersul epidemiilor de ciumă ce au avut loc în satele oltenești.
Zilele Babelor și ale Moșilor la început de primăvară, sunt când faste, când nefaste, după cum le socotește fiecare dintre noi că răspund la dorințele de a prevedea firea, caracterul sau intemperiile bune sau rele din anul în curs. Se țin zile pentru a nu fi oamenii pociți, de Rusalii, Iele etc. – ce personifică semidivinităţi, care pot fi când faste când nefaste. Sânzienele sunt zile propice pentru farmacopeea tradițională, dar sunt zile și erotice ce culminează cu noaptea de sânziene. Noaptea sau Ziua Lăsatului de sec se disting prin aprinderea de focuri rituale Alimori, Hodăiţe, Privegheatul etc. cu valoare de an nou.
Spre deosebire de Calendarul bisericesc, dedicat Sfintei Treimi și câtorva mii de sfinți, omul satului tradițional își împărțea zilele Calendarului popular cu plantele – Nunta Urzicilor, Ziua Grâului, păsările – Ziua Cucului, Dragobete, Constantin Graur,Marțea Ciorilor și animalele – zile ale ursului, lupului, calului, șarpelui.
Calendarul popular și Calendarul Bisericii creștine, având scopuri diferite – primul răspundea nevoilor practice ale vieții sociale, cel de-al doilea eșalonării ritualului creștin de-a lungul anului – au conviețuit peste un mileniu și jumătate, iar multe sărbători populare s-au mutat/păstrat pentru a face loc celor religioase:
Mircea Eliade numește inspirat această realitatea mitică care supraviețuiește în sud-estul continentului european creștinism cosmic. Fără a fi erezie, creștinismul cosmic este o liturghie desfășurată atât sub bolta cerului cât și sub cupola bisericii, care cultivă înțelepciunea de a trăi în pace cu semenii și cu natura personificată din jur. Dumnezeu este aproape de oameni, participă la bucuriile și necazurile lor, îi ajută, îi pedepsește, stă mai mult cu ei pe Pământ decât cu sfinții în Cer.
Astfel alături de folclor sunt obiceiurile creștinești pentru zilele săptămânii. Săptămânile de postire pentru Paște și Crăciun, pentru Sfinții Petru și Pavel, pentru Fecioara Maria, sau săptămânile de pomenire a morților etc., fiecare cu ritualul lor fast și plin de semnificații:
Ciclul Pascal începe cu Săptămâna Albă a Nebunilor sau a brânzei urmată de alte șase – Păresimile, prima este Săptămâna lui Sântoader, următoarele 3 fără nume speciale și încheiate cu Săptămâna Floriilor, succedate apoi de Săptămâna Patimilor sau Neagră, ce se sfârșește cu Învierea Domnului și a opta din ciclu este Săptămâna Luminată, încheiată cu Duminica Tomii;
- Sărindarul pentru pomenirea unui adormit în Domnul, în patruzeci de sfinte liturghii, etc.
Cunoscând marele folos al puterii rugăciunilor, ce Sfinții Părinți au alcătuit, pe lângă cele șapte laude, pe care fiecare creștin este dator a le citi zilnic și alte laude duhovnicești educative, doxologii și felurite cereri, sunt rugăciuni pentru fiecare zi a săptămânii.